Stii ce ma socheaza cel mai tare?! Faptul ca nu este doar un film! Este cu atat mai cutremurator cu cat esti constient ca un asemenea destin poate sa existe. Ca iti reveleaza de fapt ceva extrem de simplu, un gand la care mintea ta de om modern, atat de adaptata realitatii, te facea doar sa zambesti in coltul gurii. Am simtit ca destinul exista. Dincolo de intelegerea noastra, de explicatii logice si prezumtii alternative, fatalitatea intervine intr-un moment exact, de la care nu avem cum sa ne sustragem.
Si, pana la urma, de ce am face-o?! De ce s-ar fi rupt suspensia cu 6 inch mai sus sau mai jos, fapt care ar fi facut ca Senna sa se intoarca la boxe?! De ce ar fi sfarsit el altfel decat intr-o masina de curse?! De ce la 34 de ani si nu in decrepitudine?! Este un destin de la care el nu s-ar fi sustras, chiar daca l-ar fi cunoscut dinainte. Sau poate ca eu fac parte din acea categorie de romantici care nu poate fi decat de partea lui Senna, si niciodata dintre pragmaticii sustinatori ai lui Prost?! Cu siguranta si asta. Insa mai cred cu tarie un lucru: ca oamenii exceptionali nu pot alege decat situatii exceptionale. Fie ele chiar tragice.
Scriu imediat ce s-a terminat filmul, asadar in mintea mea inca se succed imaginile, iar partea aia inefabila pe care eu o iubesc cel mai tare si pe care generic o numim suflet inca mai trepideaza. E ca si cand as fi acolo, in masina, ruland ametitor pe pista si in locul tribunelor sunt momente care stiu sigur ca vor deveni recurente pentru ceva vreme. Iar cand se vor estompa le voi rula inca si inca o data. Ca sa nu uit ca au existat vremuri in care competitia era pura si pilotul inca facea diferenta. Ca este extrem de important cu cine faci echipa si ca intotdeauna trebuie sa cauti provocarea care sa te impulsioneze. Ca sentimentul unui campion mondial in momentul cuceririii titlului este unul extrem de socant prin simplitatea lui: o mare liniste. Ca nu conteaza cate piedici ti se pun, daca ai in tine puterea de a continua competitia si a sti cu siguranta ca victoria ta va veni, chiar daca nu neaparat la urmatoarea cursa.
A fost un crescendo pe care l-am intuit oarecum inainte de a rula filmul, care insa a depasit zona asteptarilor mele. Monaco `84 m-a facut sa-mi para rau pentru Senna, cand cursa a fost oprita din cauza ploii, la solicitarea lui Prost. Era o decizie oarecum indreptatita din motive de siguranta, mi-am zis. Nu a castigat in primul lui sezon, dar cu siguranta vine momentul lui.
Povesteste apoi despre senzatiile lui pe pista, descriindu-le ca pe ceva unic, ca un drog, atat de intens si de puternic incat, odata ce le-ai incercat, nu-ti mai doresti decat sa le regasesti iar si iar. Faptul ca sfida dezastrul era doar un side effect, asumat inconstient si depasit cu fiecare cursa pe care o avea de castigat.
Japonia `88 m-a facut sa exclam: incredibil! Sa pleci din pole position, sa ratezi startul, sa recuperezi 14 pozitii, sa treci dincolo de anxietate, tensiune, sa simti prezenta lui Dumnezeu si o mare liniste, iar titlul de campion mondial sa insemne de fapt o povara luata de pe umeri – sunt fapte incredibile!
Aceeasi Japonia, dar `89 m-a revoltat. Coliziunea provocata de Prost, iesirea celor doi in decor, intoarcerea lui Senna pe pista si victoria lui tradusa prin excluderea lui din cursa, printr-un titlu furat, urmate de suspendarea licentei si amenda au fost frustrante si revoltatoare. Stiu ca lumea este guvernata de politica, insa este extrem de trist atunci cand constati ca josnicia unora nu cunoaste limite si ca nu conteaza absolut deloc un dar absolut dumnezeiesc atunci cand ratiuni foarte pamantene dicteaza.
Brazilia `91, cu cei 300.000 oameni aclamand si invocand victoria lui Senna la Interlagos m-au infiorat. Sa invingi si aproape sa lesini din cauza incordarii maxime la care ai fost supus. Sa fii aproape paralizat de spasme musculare si sa-ti fortezi limitele durerii pentru a-ti imbratisa tatal. Steagul purtat de coechipieri, culminand cu podiumul, unde cu un efort aproape supraomenesc reuseste sa ridice cupa deasupra capului. Si zambetul care confirma faptul ca nimic altceva nu conteaza.
Electrizant momentul in care povesteste ca inca nu este un pilot complet, ca mai are multe de invatat, dar ca mai are destul timp pentru a realiza asta! Cutremuratoare atat siguranta, cat si modestia afirmatiei sale! Stiind ca exact timpul a fost singurul element care i-a fost refuzat!
Pentru ca a venit Imola si 1 mai `94 si anxietate si nemultumire si iritarea provocata de o masina instabila, subviratoare, supraviratoare si calificarile cu Barrichello out si Ratzenberg out dead si cursa la care nu exista decat o singura optiune: startul si coliziune Lamy/Lehto si safety car si prima pozitie si Schumacher care preseaza … si Tamburello.
Apoi doar liniste.
Totul a incremenit.
Tunelul in care stii ca nu vrei decat sa continui sa rulezi, la nesfarsit…
Un elicopter care se inalta, un suflet care se inalta si o muzica de sfarsit de lume. De lume, asa cum, pentru o clipa, am avut privilegiul de a o cunoaste.
Datorita lui Senna!
Senna – The Movie
ARO EXPERIENCE DAYS – EDITIA a IV-a
Postat la 10th May 2011 de Monica in categoria Comunicate de presaTaguri: aro, aro club, aro club romania, monica necula; florentin petre
- AVANCRONICA LA O VARA FIERBINTE –
Pentru membrii si simpatizantii ARO CLUB ROMÂNIA, sezonul de vara a început oficial în perioada 29 aprilie – 1 mai, odata cu cea de-a patra întâlnire anuala, desfasurata în Leresti – Arges, lânga Câmpulung Muscel.
Gândita cu doua iesiri în traseu, sâmbata toata ziua si duminica jumatate de zi, întâlnirea a depasit la toate capitolele asteptarile participantilor. Unii au dorit sa plece mai devreme si sa ajunga mai târziu – asa s-a întâmplat; altii au vrut trasee mai lungi si mai frumoase – bineînteles ca s-a rezolvat; multa adrenalina – a fost numit un responsabil special pentru acest capitol. Chiar si cei care nu erau siguri ca vin cu frâne au rezolvat problema în timp util!
Asadar, plecare în traseu sâmbata, orele 10.00, cu intentia de a parcurge 80 km, traseu modificabil în functie de vreme sau probleme tehnice. Protagonistii – 13 masini – ARO 10.4, Spartana, 244, 320, 324, Mercedes G, Lada Niva, Suzuki Samurai. Urcari accentuate, planetare rupte, anvelope taiate, pastravarie, poze, filmari, coborâri la lumina proiectoarelor – au fost imaginile rememorate de fiecare, târziu, în noapte, la întoarcerea dupa 12 ore de condus pe teren accidentat.
Duminica, alti 45 km parcursi, excelent traseu tehnic, ceva noroi, coborâri prin curs de apa, ravene si o maaare placere – de a experimenta împreuna posibilitatile masinilor, abilitatile pilotilor, entuziasmul copilotilor, de a redescoperi natura dupa o iarna mult prea lunga, de a redefini distractia.
Concluziile personale ale participantilor? Nu e indicat sa te misti în timp ce filmezi, sotia pe post de copilot nu e deloc o postura neplacuta, gratarul capata veleitati nebanuite atunci când e pregatit de un maestru. Si una comuna, care s-a impus de la sine: evolutie fata de editiile precedente; referitor la pregatirea participantilor, la starea tehnica a masinilor, la dificultatea traseelor.
P.S. Marturisirea autorului: la început v-am spus cum întâlnirea a depasit asteptarile participantilor. Ei bine, nu a fost o remarca întru totul sincera. A ramas totusi un regret: „era frumos daca era vreo saptamâna…”. Organizatorii vor tine cont de acest aspect si promit membrilor si simpatizantilor ARO CLUB ROMÂNIA o vara fierbinte!
pr@aro4x4.net
DE CE ADOR PATINAJUL
Postat la 28th April 2011 de Monica in categoria My side of the storyTaguri: campionatul mondial de patinaj artistic, patinaj
Pentru ca numai in patinaj spirala mortii are o iesire, iar barbatul primeste un cot in nas de la partenera fara sa protesteze.
Pentru ca fiecare figura reusita e transpusa imediat intr-un zambet si fiecarei caderi ii urmeaza imediat o ridicare, cu si mai multa forta.
Pentru ca in proba de perechi unul e reflectarea celuilalt, pentru ca evolueaza de fiecare data mana in mana, intr-un sincron al trairilor intense.
Pentru ca zborul ei e cu atat mai sus, cu cat partenerul stie sa-i imprime forta, siguranta si echilibru.
Pentru ca fiecare evolutie este incheiata cu aplauze.
Pentru ca femeile sunt vulnerabile, dar puternice, iar barbatii, desi puternici, stiu sa fie sensibili.
Pentru ca protagonistii sunt constienti de ceea ce pot si nu se tem sa arate lumii intregi asta, desi acea competitie, pentru care au muncit enorm, ar putea sa nu fie momentul lor de glorie.
Pentru ca o aterizare ratata nu inseamna neaparat prabusire, daca stii sa-ti pastrezi luciditatea si sa privesti intotdeauna in sus.
Pentru ca poti ajunge la sufletul unei sali intregi, fara un singur cuvant.
Pentru ca partea tehnica si cea artistica sunt la fel de importante si conteaza in aceeasi masura, iar o evolutie corecta nu iti transmite neaparat povestea.
Pentru ca sclipiciul costumelor nu tine de kitsch, ci da stralucire momentului. Iar culorile tari nu enerveaza.
Pentru ca fata are incredere neconditionata in partener, iar el o prinde in brate de fiecare data.
Pentru ca evolutiile sunt apreciate prin animalute din plus.
Pentru ca fetele pot avea codite, fara sa se teama ca nu vor fi luate in serios.
Pentru ca numai la patinaj un japonez imi poate atrage in asemenea masura atentia.
Pentru ca delicat si puternic sau firava si sigura sunt cuvinte care nu doar fac pereche, ci dau masura succesului.
Pentru ca dramatismul unei despartiri de o clipa are intensitatea unei vieti traite separat.
Pentru ca Strauss si Bizet dupa Coldplay nu deranjeaza.
Pentru ca intre plutire versus energie si dinamism, plutirea detine suprematia. Si asa cum ma stiti, asta nu ma supara deloc, chiar daca favoritii mei ocupa locul al doilea.
Si pentru un fapt incredibil, dar dovedit: niciun cutremur devastator, urmat de un tsunami si o alerta nucleara nu pot anihila un act atat de fragil!
Asteptarile celorlalti la adresa noastra … despre asta va povestesc. De cele mai multe ori stiu cum ar trebui sa fiu, asta nu inseamna totusi ca ma si comport ca atare. Din motive de pura rebeliune, ca asa imi vine mie sa ma razvratesc uneori, ca sa imi ofer mie senzatia ca nu mi-am pierdut libertatea; intentionat, ca sa provoc si sa scot din tipare, poate uneori chiar din sarite, persoana din fata mea, asezata intr-o stare de siguranta comoda, pregatita sa i se satisfaca asteptarile si cam atat; dintr-o pornire viscerala rautacioasa, mai presus de mine, care face sa-mi iasa fraze pe care nu ma hotarasc apoi daca sa le regret sau de care sa fiu mandra totusi, din punct de vedere tehnico-imaginativo-literar.
Oricum am face, nu putem multumi pe toata lumea, e clar. Putem doar sa ne straduim sa o facem. Dar merita in toate cazurile?! Ma gandesc la situatia sefului permanent nemultumit, care cauta nod in papura oricarui lucru pe care l-ai facut; sau pe care nu l-ai facut, dar ai fi putut sa il faci, din proprie initiativa, fara sa astepti sa fii inspirat, impulsionat … ca de motivat nici nu poate fi vorba! Apoi a celor care conteaza in viata noastra si pe care nu vrem sa-i dezamagim, pentru ca ne-ar durea la fel de tare dezamagirea lor. Si uite asa, viata noastra se desfasoara in primul rand raportandu-ne la ceilalti si pierzandu-ne pe noi insine printre birouri si intalniri si masti si nevoia de taceri.
Cum ramane cu fiinta noastra, cu asteptarile noastre la adresa celorlalti, cu aspiratiile noastre?! Daca am nevoie sa ma joc uneori, nu inseamna ca nu sunt serioasa. Daca evit sa spun ceea ce imi porneste din inima si se opreste in minte, asta nu inseamna ca nu simt. Iar daca aleg sa tac uneori, chiar nu inseamna ca nu strig in mine, acut si muteste, cu speranta ca totusi celalalt va intelege.
Asa prefer eu …
Stiti … umbla pieptanata la fel. In piesa lui Eugene Ionesco este intruchiparea noncomunicarii. Piesa o vedem jucata in fiecare zi, iar de multe ori chiar ne face placere sa-i fim actori.
M-am surprins astazi incercand sa ma indepartez de la subiect, pentru ca subiectul devenisem eu, iar mie nu-mi place sa vorbesc despre mine. Cuvintele curgeau de la sine, parca prin propria lor vointa, alte si noi idei construiau in jurul meu fortareata in spatele careia puteam sa raman eu, directii noi lasau in urma sensuri pe care nu le doream descifrate.
A comunica fara de fapt sa comunici cu adevarat imi pare o tara a modernitatii, pe care o deprindem fara sa ne dam seama si ne folosim de ea pentru a ramane noi doar cu noi insine. Motivele?! Le stim fiecare. Este ca un joc de-a v-ati ascunselea, in care interlocutorul te poate gasi numai daca este destul de abil. Iar majoritatea ori nu sunt, ori nu au timp, ori iau situatia ca atare. Sunt doar oameni moderni!
Dar daca cel din fata ta conteaza si tu te-ai lasat sa aluneci inconstient in asemenea joc, in final simti doar o imensa singuratate. Da, ai reusit sa nu fii tu cel psihanalizat, sa detii suprematia, sa controlezi situatia … la ce bun, cand puteai fi doar autentic?!
Asadar, va doresc sa constatati ca celalalt chiar asculta, este interesat de ceea ce spuneti, simte ca nu spuneti tot … Iar daca insista sa stie mai mult, nu ezitati! Chiar daca asta va transforma in simpli clasici!
A … ROmania!
Postat la 8th February 2011 de Monica in categoria Comunicate de presaTaguri: aro, aro club, aro club romania, monica necula, offroad, pasiune
? Ce faci dupa ce furi un ARO? Il furi pe-al doilea!
? Ce fac autoritatile in legatura cu asta?! Investigheaza!
Pe stilul – cine fura azi un ou …. este un fraier, cand tara asta are atata potential! – s-a axat probabil si protagonistul povestirii noastre. O povestire cu profund iz traditionalist, al carei talc inca ne straduim sa-l pricepem. Povestitorul nu este nici pe departe omniscient si va avertizeaza ca habar nu are cum se va incheia povestea. Din pacate, nu este singurul in aceasta situatie, iar cei care ar trebui sa aiba deja solutia … inca investigheaza.
Dar sa incepem cu faptele in ordine cronologica, poate reusim sa gasim totusi un inteles, cat de mic. Asadar, ce fac oamenii cand au o pasiune comuna? Se organizeaza in cete, ginte, bresle etc. si isi cultiva pasiunea. Astfel s-a intamplat si cu membrii ARO CLUB ROMANIA: mai multi pasionati ai marcii s-au organizat intr-un club, propunandu-si sa salveze marca ARO de la disparitie si sa popularizeze potentialul unei masini de ale carei performante putini romani sunt constienti. Zilele trecute a venit si confirmarea: cel putin un obiectiv si l-au indeplinit. Pentru ca cel putin un roman a inteles cu adevarat potentialul marcii si s-a hotarat sa o studieze mai indeaproape. Cum?! Asta-i alta poveste: insusindu-si masini ARO care nu ii apartin. Asta daca nu cumva masinile nu dispar singure din parcari …
Sa va spun: acum doua saptamani, masina vicepresedintelui ARO CLUB ROMANIA dispare – ca prin farmec, bineinteles – din parcarea in care obisnuia sa-si astepte docila proprietarul, drept recompensa pentru faptul ca acesta s-a dovedit inca o data atat de abil incat a reusit sa ajunga acasa inaintea altor vecini si a obtinut astfel mult ravnitul loc de parcare! Sambata aceasta, un alt ARO, al unui alt membru al clubului dispare – prin acelasi fenomen cvasi-ocult – din alta parcare.
Povestitorul nu gaseste decat o singura explicatie: parcarile sunt blestemate (aveati si voi o banuiala, nu?!) si orice ARO care stationeaza intr-un asemenea loc este sortit pieirii! V-am spus doar ca nu este vorba despre un povestitor omniscient, la ce explicatie v-ati fi asteptat?! Ei, lasati … poate autoritatile vor gasi alta, mai plauzibila; insa ele … ati ghicit! …. inca investigheaza!
Intre timp, romanul cel mai pasionat de marca ARO este liber sa dea curs noii sale pasiuni, sa exploreze veleitatile modelelor recent insusite si, de ce nu, sa-si adauge noi cunostinte despre alte exemplare pe care inca nu le poseda. Nu ca asta ar constitui o problema! Este necesara doar o mica greseala din partea proprietarilor, care pot fi atat de neglijenti incat sa-si lase masina intr-una din parcarile alea blestemate … Si gata! Lucrurile intra apoi pe fagasul normal. Iar normalitatea o cunoastem atat de bine: autoritatile … investigheaza, da!; majoritatea nu se implica; iar cand unii incearca sa faca ceva pozitiv, apar altii care au sigur cel putin o problema cu asta – ca astia cu initiative cam deranjeaza, sa-si vada de treaba lor si sa nu mai aiba idei altruiste cand practica majoritatii proclama doar propriul interes!
A … ROmania, veti spune! Si cu asta s-a incheiat povestea!
Nu si de data asta, hotaraste povestitorul! Care, desi nu este omniscient, este totusi A-normal si A-tipic, fara a fi totusi arogant (in sensul ca refuza o normalitate total anapoda, desi este practicata de majoritatea si niste tipare de comportament care sigur pot fi depasite, cu mare efort, ce-i drept!) si ROaga autoritatile ca de data aceasta sa incerce sa faca ceva mai mult decat sa investigheze!
FEREASTRA PERSONALA DE PE DESKTOP
Postat la 26th January 2011 de Monica in categoria My side of the storyTaguri: monica necula
Sunt sigura ca aveti asa ceva, chiar daca nu ati constientizat asta pana acum. Cand va treziti in fata computerului privind in gol, cand treceti dincolo de monitor si gandurile va poarta aiurea….da, despre asta vorbeam. Acea fereastra pe care colegul de la IT nu reuseste sa v-o stearga niciodata, indiferent ca isi propune sau nu.
Unii mai predispusi la studiu pun fenomenul pe seama sistemului activator reticular – o restrictie fizica, pe care orice persoana o detine, asupra careia nu avem un control riguros, in primul rand pentru ca nu suntem constienti de existenta sa. O trecere insesizabila de la realitate la reverie. Sau poate doar un sistem de aparare. E ca atunci cand te surprinzi auzind cuvintele interlocutorului, dar nu si intelesul acestora.
Amintiti-va de o zi in care – desi stiti clar ce aveti de facut, desi telefonul suna si seful ameninta cu deadline-ul pe care sunteti atat de aproape sa il depasiti – nu conteaza. Tot fugiti pentru o clipa.
Eu cred ca este o simpla incercare a spiritului de a reduce mintea la tacere. De a-ti rataci mastile sociale si de a fi tu insuti. De a nu uita ca, inainte de a fi corporatist de succes, esti totusi mandrul posesor al unei personalitati complexe, pe care nici maldare de proceduri nu vor reusi vreodata sa o suprime.
Este fascinant ca odata accesata aceasta fereastra, peisajul e de fiecare data altul: o cursa castigata, cu un scartait de roti la start, o noapte de singuratate la marginea lumii, un vis care te anima si pe care stii sigur ca intr-o zi il vei face posibil…
Aveti o asemenea fereastra?! Daca da, spre ce evadati? Daca nu, iata o provocare: exercitiu de imaginatie; pentru ca avem nevoie si de asa ceva!
CHEFUL – O NOTIUNE COMPLEXA
Postat la 22nd January 2011 de Monica in categoria My side of the storyTaguri: chef, cheful, i feel like, monica necula
Nu credeti?! Ca oricare alta care implica sentimente. Englezul o exprima cel mai bine: I feel like….doing nothing today. Sau I don’t feel like… Recunoasteti, vi s-a intamplat. Si iata cum viata ne este guvernata de inca o notiune. Aparent simpla, dar in spatele careia se ascund de fapt lucruri complicate.
Ma intreb cum ar fi viata mea daca as alege sa fac numai ce am chef. Cand am chef. Ca sa nu merg mai departe: cum am chef, cu cine am chef (nu va ganditi la prostii!), de cate ori am chef s.a.m.d. Haos, va spun eu! Faceti putin exercitiul asta si vedeti ce iese!
Chiar daca faci numai ce ai chef, nu e de ajuns. De exemplu, mie imi place sa scriu. In ultimele zile am fost intrebata din ce in ce mai des, de ce n-am mai scris. I didn’t feel like writing, intelegeti?! Asadar, desi pot sa fac CE-mi place, este extrem de important CAND o fac. Nu atunci cand imi suna telefoanele si nici macar atunci cand sunt rugata. Nu cand sunt prea ancorata in realitate si nici cand imi zburda imaginatia mai repede decat reusesc degetele sa alerge pe tastatura, pentru ca atunci prefer sa o las sa bata campii si atat. Nu cand e zgomot si nici cand linistea e atat de apasatoare incat e mai bine sa te ascunzi in tine insati si sa-ti ascuti totusi auzul si sa incerci sa nu tresari la orice zgomot de bocanci care tropaie in viata ta…
Va spun, cheful e o mare problema! Am putea realiza atat de multe daca nu am sti de existenta lui! Ce usor ne-am trezi dimineata, daca n-am fi constienti ca nu avem chef intotdeauna sa ne ridicam din pat exact atunci cand suna alarma. Cat am fi de eficienti la serviciu daca nu ar interveni lipsa de chef datorata unor situatii, unor oameni, cauzata poate doar de tine insati/insuti. De cata maturitate am da dovada in anumite contexte daca nu ne-am erija in am sau nu chef.
Pe langa – ma tem, nu e momentul, nu vreau, imi este imposibil, nu trebuie – mai avem si aceasta problema. Ce-ar fi totusi sa imi propun sa am chef?! De maine, bineinteles. Astazi as vrea doar sa ma obisnuiesc cu ideea. Iar apoi sa merg mai departe, chiar sa fac lucrurile de care am chef. Sa alerg prin ploaie desculta, sa tip de placere pana ma dor amigdalele, sa cant si sa dansez ca si cand nu m-as teme de penibil, sa rad printre lacrimi …
Asadar, fiti mai atenti la lucrurile pe care nu aveti chef sa le faceti, cautati motivele, eliminati-le, experimentati … Si incercati sa faceti cat mai multe lucruri care va fac fericiti. Doar pentru ca asa aveti chef!
Dali avea dreptate cand si-a inventat asemenea fantasmagorii de mustati! Era nebun, imi veti zice … doar excentric, as zice eu, iar excentricitatea trece drept nebunie de cele mai multe ori.
Singurul fapt pentru care regret ca nu sunt barbat – deoarece eu ador sa fiu femeie, sa simt pana la lacrimi, sa am crize de nervi, atacuri de panica si toate celelalte minunatii pentru care barbatii nu doar ca nu ne inteleg, ci ne si privesc uimiti, ca pe niste fiinte din alta lume – singurul regret spuneam, este ca nu pot purta asa mustati.
M-ar ajuta in orice moment sa-mi determin pozitia. In societate, fata de diferitele repere care, ori imi sunt servite drept exemplu de numeroasele si modernele mijloace de comunicare in masa, ori se itesc ele insele drept model, ostentativ si de neevitat. Fata de obiectele din jur, de care am prostul obicei sa ma tot lovesc numai si numai pentru ca rareori mintea imi este in acelasi loc cu fizicul. Fata de mine insami, cand ma ratacesc printre conventii, clisee, reguli si ezit sa traiesc. Fata de tine … cand esti departe.
M-ar ajuta sa-mi stabilesc directia de deplasare. Intotdeauna inainte – ar spune ambitia mea, jumatatea puternica a personalitatii mele, care stie ca poate muta muntii din loc, daca isi propune asta. Eeei…ce bine ar fi sa fie atat de simplu! Numai ca cealalta jumatate vine intotdeauna cu temerile, ezitarile, fobiile ei si iata cum un univers sigur cu doar o clipa inainte ti se poate prabusi in cap si pana sa te trezesti din ameteala constati ca s-a facut noapte…
Mustatile mele radar ar putea determina chiar structura formatiunilor noroase care ar ameninta sa se abata asupra mea. As fi pregatita sa le infrunt, sa le sfidez, sa le opun o exuberanta viscerala si sa le anihilez astfel greutatea taciturna.
Cat despre cantitatea si tipul precipitatiilor … aici mustatile ar fi totusi lipsite de efect, neputincioase. Pentru simplul motiv ca am nevoie organica de mister in viata mea!
O CURSA LA CARE AS FI FOST FERICITA SA PARTICIP
Postat la 5th November 2010 de Monica in categoria My side of the storyTaguri: curse, grecia, monica necula, serres
Pentru ca nu intotdeauna deciziile luate cu mintea sunt neaparat mai bune decat cele luate cu inima, sunt eu acum in postura de a va povesti altfel despre cursa de circuit de la Serres. Ratiunea mi-a dictat sa nu fac parte din echipa care se deplaseaza acum spre Grecia, iar motivele chiar nu mai conteaza; pentru ca au fost toate independente de vointa mea, insa recunosc ca tot vointa mea ar fi putut fi cea care le-ar fi putut reduce la tacere si decide altfel. Din pacate, mi-am ales un moment prost de a incerca o abordare rationala. Fiind ultima cursa din acest sezon, fiind vorba de un circuit celebru, avand toate motivele de a sarbatori, chiar nu era cazul sa incerc acum sa fac exercitii de rationalitate, sa pun frau dorintelor doar pentru o abordare corecta.
Sunt insa atat de matura incat sa suport consecintele deciziilor mele cu responsabilitate si cu o masca sociala adecvata. Asadar, cu inima in drum spre Serres, cu fizicul proptit in scaunul de la birou (din piele, ce-i drept) si cu mintea zburdand pe cararile corporatiste pe care nu trebuie sa le parasesc doar pentru o doza de adrenalina (maxima, recunosc), m-am apucat vineri dimineata de task-urile zilnice cu entuziasmul celui care trebuie sa se dea jos din pat devreme intr-o zi ploioasa de toamna. Macar daca vremea m-ar fi ajutat in sensul asta, dar nu … un soare delicios te imbie la deschis ferestre pe care sa evadezi si sa te tot duci ….
Unde sa te duci, cand ai atatea lucruri de facut la birou?! Revino-ti, nu mai ai douazeci de ani (nu ca atunci ai fi fost cu mult diferita), ai responsabilitati, pe care ti le-ai dorit atat de mult la un moment dat, pe care le-ai obtinut demonstrand ca poti, pe care nu trebuie sa le amani doar pentru ca simti altfel. Nu e vreme de sentimentalisme! – imi soptea piticul rational al creierului meu, ca aluia sentimental ii administrasem o doza zdravana de somnifer.
Ok … sa incepem prin a ne asigura un fond sonor … sigur Guerilla te poate ajuta sa treci peste moment. Aiurea! Astia canta … and I’m ready for the weekend … alaturi de Calvin Harris…. Dupa care Dobro arunca un banc: EA – Uite ce soare frumos, desi e un pic rece si ce de frunze uscate … cum fosnesc sub pasii mei … EL – Ce vrei, fa, e toamna! Asta a fost exact ca dimineata mea de astazi: EU – ies adormita din scara, vad un soare de care numai in diminetile de toamna te poti bucura, pasesc usor si zambesc. Mi-e atat de bine! EL – hai mai repede ca am audit la 9 si astia construiesc pasaj pe Pipera, sigur intarzii!
Dar nu despre asta vorbeam parca. … Aaa, sigur, despre cursa de la Serres … Dar la aia nu merg, asa ca n-am ce sa va povestesc!